Bun venit!

sâmbătă, 29 octombrie 2016

De-aș fi...Superman





 Pe ecranul în colțul căruia sigla TNT strălucește prietenos, un superb exemplar uman îmbrăcat în roșu și albastru zboară pe deasupra orașului cu pumnii strânși, cu brațele întinse în față, privind scrutător către miile de lumini. Un înger protector al umanității pe care-l cunosc din copilărie și pe care îl revăd acum cu mare bucurie, ca pe un prieten de demult, îndelung așteptat. Apar detalii amănunțite, văzute prin zoom-ul ochilor dotați cu puteri supranaturale ai omului de pe Krypton, o terasă apoi pe care, la o masă, așteaptă o femeie îmbrăcată în alb. E cea pe care a salvat-o mai devreme din elicopterul suspendat pe marginea unui zgârie-nori, Lois Lane, jurnalista de la Daily Planet care nu știe că Superman e unul și același cu Clark Kent, colegul ei......

    Mă îndrept către ea dar un geamăt de animal în suferință îmi lovește dureros auzul. Aduc brațul stâng pe lângă corp și fac o întoarcere la o sută optzeci de grade zburând către orizontul întunecat, care se luminează din ce în ce, pe măsură ce înaintez către partea cealaltă a Terrei, departe de Metropolis-ul scânteietor. Trec peste munți și câmpii, peste oglinzi imense de oceane și mări care se succed cu o viteză amețitoare în timp ce trăiesc o adevărată beție a zborului, senzație trăită probabil doar de piloții militari de vânătoare.

  Gemetele animalului se aud tot mai tare pe măsură ce mă apropii de o țară pictată pe alocuri cu verdele câmpiilor, străjuită de un lanț de munți stâncoși și de o mare în care se reflectă soarele , brăzdată de liniile neregulate, sclipitoare, ale mulțimii de râuri ce o străbat. Sunt strigăte de furie și teamă în același timp, pe fondul unui plânset de copil. Mă opresc deasupra unui oraș în care încă se simte parfumul epocii medievale, și mi se strânge inima văzând ce se întamplă. 




   
  Un biet ursuleț fugărit de o mulțime de oameni, unii îmbrăcați în uniformele inconfundabile ale reprezentanților poliției, încearcă cu disperare să scape alergând pe acoperișurile caselor, căutând adăpostul pădurii. Uite-l, a coborât de pe acoperiș si fuge pe lângă ziduri, privind disperat în toate părțile, simțind probabil că a nimerit într-o capcană fără ieșire. Oamenii, păstrând o distanță respectabilă, au luat deja decizia să-l împuște. Nu mai e timp, unul dintre ei ia linia de ochire iar arma pe care a sprijinit-o de umăr nu e încărcată cu niciun tranchilizant ci cu muniție mortală. Aterizez fulgerător lângă el și-i smulg arma în clipa în care glonțul țâșnește de pe țeavă înspre norii ce privesc și ei încruntați scena ce tocmai se petrece în orașul de munte. Omului îi cedează genunchii și aterizează și el bufnind sec pe asfaltul străzii, cu gura căscată și cu ochii riscând să-i zboare din orbite după glonțul tras mai devreme. Sunt furios dar zâmbesc disprețuitor și mă întorc către mulțimea înmărmurită:
 -  L-ați fi ucis... Rușine să vă fie...
 Atât le spun, apoi las arma să cadă, scârbit și mă apropii de puiul de urs care încă plânge. În plânsul lui aud plânsetele tuturor copiilor lumii, rămași fără părinți și fără case, speriați și înfometați, puși la zid, copii prinși în capcana unei lumi crude, în continuă degradare. Atâtea lucruri are de făcut, de îndreptat un Superman pe planeta aceasta! Iau în brațe puiul speriat care se zbate pentru că el nu îl cunoaște pe Superman, dar îl mângâi și se liniștește. Cred că-și amintește de mângâierile mamei lui dispărute, nu atât de norocoasă să-l aibă pe Superman s-o salveze la timp de civilizatorii” Pământului.
 
   Zburăm împreună către crestele montane să-i găsesc un loc în pădure în care să-l las să-și continue viața lui de locuitor primordial al zonei. Nu văd decât mici pâlcuri de arbori, munții sunt plini doar de cioturi, martori muți ai crimelor făptuite aici. Am lacrimi în ochi căci aud acum plânsul munților pleșuvi. Aud plânsete de râuri sufocate, plânsete de păsări cu viersul răgușit, plânsete de plante arse de chimicale, plânsete de oameni loviți din toate părțile... Plânge întreaga planetă rănită de mii de explozii și de milioane de crime, lipsită de oxigen, amenințată de moarte. Las ursulețul într-o felie mai mare de pădure în timp ce o garnitură de tren marfar plin cu trunchiuri de copaci se târăște implacabil pe șine ca un șarpe al păcatului... M-aș posta în fața locomotivei să-i frânez avântul, să caut indivizii responsabili pentru uciderea a mii de copaci seculari, să dau cu ei de pământ. Dar văd alte trenuri și alte autotrenuri pline cu copaci morți pe care nu-i mai pot învia, târându-se pe tot cuprinsul acestei țări bolnave, soldați târându-se într-un marș de război al distrugerii.




Strig cu disperare întinzând brațele înainte cu pumnii strânși și zbor. Zbor din ce în ce mai repede înspre sud, trec peste o Africă arsă de focul soarelui și al războaielor și îmi imprim traiectoria Ecuatorului înspre America de Sud. Din ce în ce mai repede, zborul meu atinge viteza luminii în timp ce înconjor Terra care își oprește rotația în jurul propriei axe și începe să se învârtă invers odată cu timpul care curge înapoi. Nu știu cum se face dar văd detalii de pe tot cuprinsul planetei, văd cum copacii își reiau locul formând păduri pe văi și pe câmpii, oameni care învie în clădirile ce se refac, afectate anterior de cutremure, fum de explozii atomice care se reîntorc în cutiile de metal ale bombelor ce se dezintegrează, întorcându-se înapoi în minereuri.... Planeta reînvie, uite! Gata! Zbor invers, Pământul își reia mișcarea de rotație înspre răsărit. Mai are o șansă, încă mai are o șansă...

 Pe ecranul în colțul căruia strălucește sigla remarcabilei televiziuni TNT, Superman zboară în jurul Terrei schimbându-i sensul de rotație iar barajul distrus de bombă se reface în timp ce apele se retrag, oamenii ies vii din crăpăturile scoarței care se refac și ele... 

 Superman, această întruchipare a eroului suprem, acest vis al oamenilor, zboară zâmbind către soarele care tocmai se ridică de la orizontul planetei albastre... 



Nu uitați să visați pentru că datorită unor visători acest Pământ încă respiră! 
Pe TNT vă așteaptă Superman și o mulțime de filme și seriale într-o nouă grilă de programe, vise în care eroii înving întotdeauna răul, binele și iubirea triumfă iar noi învingem odată cu ei!
Ehei, de-aș fi Superman...!



marți, 19 iulie 2016

Cântă, țigane!





Îngân romanța… iar paharul
Reflectă ochi de curtezane,
Golesc cu sete chihlimbarul
Și torn din nou.
Cântă, țigane!

Toasturi fără niciun sens,
Ciocniri de sticlă în timpane,
Cădere-n propriul gol, imens…
Mi-e toamnă azi.
Cântă, țigane!

E noapte sau e zi, nu știu,
Timpul e dincolo de-obloane,
Aici doar fumul vinețiu
Îmi este cer.
Cântă, țigane!

Tropot de cai bătând pustiul
Și gândul dus de caravane,
Vinul mi-e drum, mi-e vizitiul
Înspre neant.
Cântă, țigane!

Un dans de iele mă-nconjoară,
Un ritual de amazoane,
Iriși de foc, pe-un colț de scară,
Mă mistuie.
Cântă, țigane!

Ard stropii de vioară plânsă
Ca niște lacrimi din icoane,
Cu pumnii strânși, inima strânsă,
Strig iar și iar:
Cântă, țigane!





duminică, 11 octombrie 2015

Mai lasa-mi...



Mai lasă-mi gândul ostenit
Să şadă pe genunchii tăi,
Să uit că vara-i la zenit,
Că toamna plouă-n ochii mei.

Mai desenează-mi curcubee
Din zâmbetul ce m-a născut
Demult, pe câmpuri Elizee,
Într-un îndepărtat trecut.

Mai scrie-mi, cum scriai odată,
Cu dulci vocale şi consoane,
Versuri pe pielea-nfiorată
De mâini şi buze diafane.

Mai spune-mi vorbe de tot felul,
Ca la o ceaşcă de cafea,
Să nu-şi atingă astăzi ţelul
Ceasul ce bate vremea mea.

Mai dă-mi un vis în dimineaţa
Când soarele se stinge-n gri,
Şi-n iris mă inundă ceaţa...
Dă-mi visul tău...mă va păzi.

Mai picură-mi un strop de viaţă
Prin ploaia căzând a uitare,
Să nu-mi mai văd inima-n gheaţă
Şi moartea-mi ca pe-o eliberare.

Mai lasă-mi gândul ostenit
Să şadă pe genunchii tăi,
Să uit că vara-i la zenit,
Că toamna plouă-n ochii mei.


sâmbătă, 4 iulie 2015

Clipe



Clipe aurii zboară într-un vârtej spiralat,
Se duc şi se-ntorc de unde au plecat,
Cad uşor în clepsidră, ninsori mărunte,
Ori fug ameţitor ca-ntr-un torent de munte.
Clipe se scurg printre degete oricât de mult aş vrea să le prind,
Palmele goale-mi rămân, a flori de tei mirosind,
Îmi prind faţa în mâini şi aştept să vină iar
Clipe ce dor într-o absenţă arzând ca un jar.
Secunde duse în amurgurile sângerii
Mă strigă plin şi cald prin ploile reci ale orelor târzii,
Aud râsul lor de copii ştrengari şi-mi spun
Că, totuşi, nu e timpul să-mi iau rămas bun.
Un tic-tac indiferent îmi drămuieşte clipe şi ecouri în piept,
Un colind vechi îmi şopteşte la ureche s-aştept,
Zurgălăi cântă pe-afară uneori, a sărbătoare promisă,
Ca un zvon de înviere într-o primăvară ucisă.
Clipe ce trec, clipe ce vin
Picură născute din nori de destin,
Clipe ce vin, clipe ce trec,
În hora ielelor petrec.




joi, 18 iunie 2015

Ai vrea



Ai vrea să tai noduri supreme,
Să pui o rază-n nopţi ucise,
Un paradox în teoreme
Şi-un nord pe drumuri imprecise...
Ai vrea să sfâşii o cortină,
Să vezi decorul de hârtie,
Nemaivrăjit de vreo lumină,
Nemaisclipind de vreo magie...
Ai vrea tu să pătrunzi în vise
Şi să dezlegi enigma vieţii
În cioburi de zăvoare-nchise,
În culmi pierdute-n umbra ceţii...
Ai vrea tu, suflete, Olimpul...
Ai vrea..şi vrei...dar nu vrea timpul...




luni, 4 mai 2015

Dor


Marea cu un val suspină,
Marea plânsul şi-l alină,
Ţărmul cald în prag de-amiază,
Ţărmul o îmbrăţişează.


Vântul vine-n zbor din zare,
Vântul curge-ntr-o chemare,
Frunza verde îl aşteaptă,

Frunza-cântec, frunza-şoaptă.

Marea strigă şi se zbate,
Marea, valurile toate,
Ţărmul pleoapele-şi deschide,

Ţărmul, braţele aride.

Vântul prin deşert răsună,
Vântul respirând furtună,
Frunza-n dans se încovoaie

Frunza-n soare, frunza-n ploaie.

Dor imi curge prin artere
Dor m-avântă, dor te cere,
Tu, o frunză-n depărtare,
Eu, un ţărm lipsit de mare.


duminică, 26 aprilie 2015

Vid


Mi-e îngrozitor de linişte în gânduri,
Mi-e vid în piept citind azi printre rânduri
Scrisoarea timpului ce curge pe-nserate,
Ducând la vale cioturi-jumătate.

Busola mea nu-mi mai arată nordul,
Cântecul meu nu-nvinge dezacordul,
Nu-mi pot aduce-aminte chipul tău...
Mi-e atât de gol...îmi e atât de rău...!

Mi-e calea-ngustă, hăuri mă aşteaptă,
Cobor spre ele treaptă după treaptă,
Mai fac tristeţii câte-o reverenţă...
Te-aud din nou..tu, veşnică absenţă!

joi, 5 februarie 2015

Imi amintesc


Îmi amintesc de tine c-un simţământ ciudat,
Ca de un vis pe care în parte l-am uitat,
Te văd dintr-o penumbră cum răspândeşti scântei
Care îmi ard obrajii, lovind în ochii mei.

Îmi amintesc de tine prin fumul de ţigară
Ce urcă-n rotocoale, inele gri ce zboară,
Te văd din nou, frumoasă şi caldă şi tăcută
Cum te dizolvi în noapte, logodnică pierdută!

Te întrupezi din gânduri şi aburi de cafea,
Aş vrea să-ţi aud glasul, aş vrea să-mi spui ceva,
Tu taci, văd doar un zâmbet ce trist vesteşte ger,
Plecare spre neantul trecutului stingher.

Aş vrea să merg spre tine dar trupul nu m-ascultă,
Încătuşat sunt parcă de o putere ocultă,
Vreau să te strig dar glasul îmi amorţeşte-n clipa
În care amintirea îşi flutură aripa.

Eşti doar o umbră dulce, proiecţie astrală,
Născută din amurguri, din ochiuri de cerneală,
Din flacăra din sobă ori din sclipiri de stea,
Din fumul de ţigară...din aburi de cafea.


luni, 1 decembrie 2014

La mulţi ani, români!


Azi ninge ca un cântec şi-o binecuvântare,
Gura de rai se-mbracă în strai de sărbătoare,
Se-aude parcă-un bucium şi ies din amorţire
Ecouri vechi de vremuri pierdute-n amintire.


Ne-am strâns mereu, ca unul, să înfruntăm urgia
Ce-şi abătea potopul, ce inunda câmpia,
Mereu la glas de bucium ori plâns de clopotar
Făceam un scut de piepturi armate la hotar.

Am îngrăşat pământul cu inimile noastre
Străpunse de barbarii ce-au prăvălit dezastre,
Şi-am îndurat sclavia şi-am fost crucificaţi
Ne-a plâns şi Marea Neagră şi Sfinxul din Carpaţi!

Dar n-am cedat, noi încă suntem aici, acasă,
Nu ne-a plecat speranţa, credinţa nu ne lasă,
Chiar dacă-i grea povara ce ne-ncovoaie trunchiul
Noi vom găsi puterea să ţinem drept genunchiul.

Azi ninge ca o doină pe un picior de plai,
Azi cântă zurgălăii pe tropote de cai,
Fulgi galbeni, roşii, albaştri pe ţară sunt stăpâni...
E zi de sărbătoare. Hai la mulţi ani, români!

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Matematica mea, iubirea


Mă întrebi ce e iubirea şi-mi zâmbeşti, frumoasă gură,
Te gândeşti că întrebarea m-a pus în încurcătură.
Nu greşeşti, dar în orgoliul ce mă caracterizează
Încerc să descriu iubirea calculând...cuvinte-n frază..

Suntem doi - eu şi cu tine, matematic - om plus om,
Iar această adunare e iubirea, un binom.
(Prin absurd de-aş pune minus, cu sadismul unui Nero,
Din iubire ar rămâne un monom tinzând spre zero.)

Dacă tu şi eu, iubito, am descrie un unghi drept,
Între noi ar fi iubirea ce ne leagă, un concept
Care la puterea a doua-i suma noastră, neapărat,
Eu - catetă, tu - catetă, ridicate la pătrat.

Dacă suntem două puncte într-un plan luat la-ntâmplare,
Şi-ntre noi e depărtarea, pe-o distanţă oarecare,
Un segment ce ne uneşte virtual este iubirea,
Tot mai mic, spre punct, el este vecin cu nemărginirea.

Poate Thales ori Bernoulli, Isaac Newton, m-ar certa
De m-ar auzi. Doar Barbu ar zâmbi şi m-ar ierta
Când spun că e înmulţire şi raport şi radical,
Ştiind sigur că iubirea-i număr iraţional!