Mai lasa-mi...

Mai lasă-mi gândul ostenit
Să şadă pe genunchii tăi,
Să uit că vara-i la zenit,
Că toamna plouă-n ochii mei.

Mai desenează-mi curcubee
Din zâmbetul ce m-a născut
Demult, pe câmpuri Elizee,
Într-un îndepărtat trecut.

Mai scrie-mi, cum scriai odată,
Cu dulci vocale şi consoane,
Versuri pe pielea-nfiorată
De mâini şi buze diafane.

Mai spune-mi vorbe de tot felul,
Ca la o ceaşcă de cafea,
Să nu-şi atingă astăzi ţelul
Ceasul ce bate vremea mea.

Mai dă-mi un vis în dimineaţa
Când soarele se stinge-n gri,
Şi-n iris mă inundă ceaţa...
Dă-mi visul tău...mă va păzi.

Mai picură-mi un strop de viaţă
Prin ploaia căzând a uitare,
Să nu-mi mai văd inima-n gheaţă
Şi moartea-mi ca pe-o eliberare.

Mai lasă-mi gândul ostenit
Să şadă pe genunchii tăi,
Să uit că vara-i la zenit,
Că toamna plouă-n ochii mei.

Clipe

Clipe aurii zboară într-un vârtej spiralat,
Se duc şi se-ntorc de unde au plecat,
Cad uşor în clepsidră, ninsori mărunte,
Ori fug ameţitor ca-ntr-un torent de munte.
Clipe se scurg printre degete oricât de mult aş vrea să le prind,
Palmele goale-mi rămân, a flori de tei mirosind,
Îmi prind faţa în mâini şi aştept să vină iar
Clipe ce dor într-o absenţă arzând ca un jar.
Secunde duse în amurgurile sângerii
Mă strigă plin şi cald prin ploile reci ale orelor târzii,
Aud râsul lor de copii ştrengari şi-mi spun
Că, totuşi, nu e timpul să-mi iau rămas bun.
Un tic-tac indiferent îmi drămuieşte clipe şi ecouri în piept,
Un colind vechi îmi şopteşte la ureche s-aştept,
Zurgălăi cântă pe-afară uneori, a sărbătoare promisă,
Ca un zvon de înviere într-o primăvară ucisă.
Clipe ce trec, clipe ce vin
Picură născute din nori de destin,
Clipe ce vin, clipe ce trec,
În hora ielelor petrec.

Ai vrea

Ai vrea să tai noduri supreme,
Să pui o rază-n nopţi ucise,
Un paradox în teoreme
Şi-un nord pe drumuri imprecise...

Ai vrea să sfâşii o cortină,
Să vezi decorul de hârtie,
Nemaivrăjit de vreo lumină,
Nemaisclipind de vreo magie...

Ai vrea tu să pătrunzi în vise
Şi să dezlegi enigma vieţii
În cioburi de zăvoare-nchise,
În culmi pierdute-n umbra ceţii...

Ai vrea tu, suflete, Olimpul...
Ai vrea..şi vrei...dar nu vrea timpul...

Dor

Marea cu un val suspină,
Marea plânsul şi-l alină,
Ţărmul cald în prag de-amiază,
Ţărmul o îmbrăţişează.

Vântul vine-n zbor din zare,
Vântul curge-ntr-o chemare,
Frunza verde îl aşteaptă,
Frunza-cântec, frunza-şoaptă.

Marea strigă şi se zbate,
Marea, valurile toate,
Ţărmul pleoapele-şi deschide,
Ţărmul, braţele aride.

Vântul prin deşert răsună,
Vântul respirând furtună,
Frunza-n dans se încovoaie
Frunza-n soare, frunza-n ploaie.

Dor imi curge prin artere
Dor m-avântă, dor te cere,
Tu, o frunză-n depărtare,
Eu, un ţărm lipsit de mare.

Vid

Mi-e îngrozitor de linişte în gânduri,
Mi-e vid în piept citind azi printre rânduri
Scrisoarea timpului ce curge pe-nserate,
Ducând la vale cioturi-jumătate.

Busola mea nu-mi mai arată nordul,
Cântecul meu nu-nvinge dezacordul,
Nu-mi pot aduce-aminte chipul tău...
Mi-e atât de gol...îmi e atât de rău...!

Mi-e calea-ngustă, hăuri mă aşteaptă,
Cobor spre ele treaptă după treaptă,
Mai fac tristeţii câte-o reverenţă...
Te-aud din nou..tu, veşnică absenţă!

Imi amintesc

Îmi amintesc de tine c-un simţământ ciudat,
Ca de un vis pe care în parte l-am uitat,
Te văd dintr-o penumbră cum răspândeşti scântei
Care îmi ard obrajii, lovind în ochii mei.

Îmi amintesc de tine prin fumul de ţigară
Ce urcă-n rotocoale, inele gri ce zboară,
Te văd din nou, frumoasă şi caldă şi tăcută
Cum te dizolvi în noapte, logodnică pierdută!

Te întrupezi din gânduri şi aburi de cafea,
Aş vrea să-ţi aud glasul, aş vrea să-mi spui ceva,
Tu taci, văd doar un zâmbet ce trist vesteşte ger,
Plecare spre neantul trecutului stingher.

Aş vrea să merg spre tine dar trupul nu m-ascultă,
Încătuşat sunt parcă de o putere ocultă,
Vreau să te strig dar glasul îmi amorţeşte-n clipa
În care amintirea îşi flutură aripa.

Eşti doar o umbră dulce, proiecţie astrală,
Născută din amurguri, din ochiuri de cerneală,
Din flacăra din sobă ori din sclipiri de stea,
Din fumul de ţigară...din aburi de cafea.